Pacienta tăcută

Odată ce ai ajuns la o oarecare distanță și limpezime, o să privești cu totul altfel experiența„ (p. 325)

pacienta-tăcută-674x1024

Există pentru fiecare carte un moment. Mi-amintesc cum un titlu nou apărut era pe buzele tuturor și cum așteptam săptămâni în șir să-l pot împrumuta de la bibliotecă sau de la vreun prieten mai norocos. Cine ar crede acum că de la librărie puteai cumpăra cartea dorită numai la pachet cu o alta, nevândută de ani?  Asta era pe vremea când procurarea unei cărți nu era o problemă de preț, cât una de relații. Așa se face că, rând pe rând (și în funcție de vârstă, desigur), literatura clasică și lecturile obligatorii erau condimentate cu câte o carte în “trend”: Nașul de Mario Puzo, Spitalul municipal de Barbara Harrison, Cămașa lui Cristos de Lloyd Douglas, romanele de război ale lui Sven Hassel (peste care am sărit), cărțile lui Pavel Coruț, Orizonturi roșii de Pacepa, literatura escapistă de la începutul anilor ’90, apoi genialul James Clavell cu Shogun, Tai Pan, Nobila casă…, De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, Paulo Coelhio, Herta Muller, John Grisham…

Deși atrăgeau prin titluri și coperte spectaculoase, cărțile nou apărute după revoluție creau o anume segregare: unele erau preferate exclusiv de femei, iar altele, de bărbați. E posibil să fi fost dintotdeauna așa, dar, personal, nu am simțit asta în ceea ce privește literatura clasică. Și cum “ce e val, ca valul trece”  au fost titluri care au dispărut din memoria  colectivă așa cum au apărut. Au rămas însă multe care s-au clasicizat și pe care sper să le citească cu plăcere genereții.

Observ la romanele de debut din ultimul timp, câteva caracteristici comune, printre care: sunt structurate aproape cinematografic, sunt comerciale și au subiecte seducătoare. Nu pot să nu compar Pacienta tăcută de Alex Michaelides cu romanul Înainte să adorm de S. J. Watson. Amândouă sunt romane de debut și sunt redactate după un modus operandi, de parcă autorii au urmat același curs de scriere creativă. Mai mult, ambele cărți surprind femeia într-o situație de vulnerabilitate și de dependență, iar textul pare a fi un scenariu pregătit pentru ecranizare. Amândouă sunt thrillere psihologice, cu o intrigă foarte bine construită și cu răsturnări de situație la final. Și amândouă sunt foarte captivante.

Am ales romanul Pacienta tăcută (Alex Michaelides, Litera, 2019) după ce am citit prezentarea cărții pe pagina unui blog pe care îl apreciez, iar subiectul mi s-a părut interesant: o pictoriță acuzată că și-a ucis soțul refuză să vorbească despre crimă. Singurul mod în care a comunicat oarecum a fost o pictură pe care a numit-o Alcesta, după tulburătorul mit al sacrificiul de sine scris de Euripide.

Pictorița, Alicia Berenson, era internată de șase ani într-un azil pentru persoanele cu probleme psihice când a sosit un nou psihoterapeut, Theo Faber. Acesta renunțase la o carieră profesională promițătoare pentru a lucra la The Grove, clinică amenințată cu desființarea, pentru a o trata pe Alicia. Theo Faber este și povestitorul cărții, iar narațiunea nu este întreruptă decât pentru a reda fragmente din jurnalul Aliciei. Terapeutul își ia rolul în serios și, mai mult decât atât, face pe detectivul pentru a înțelege cum de s-a ajuns la crimă. Pe măsură ce strânge informații, începem să ne îndoim că Alicia era cea care-și împușcase soțul. Aproape toate personajele devin atunci suspecte, dar, mie cel puțin, mi-a fost imposibil să bănuiesc criminalul. (Colega mea a intuit finalul încă de la jumătatea cărții – clar, n-am stofă de detectiv!). Oricum, nu rezist curiozității și citesc finalul. Metoda terapeutică a doctorului Faber a început să dea roade. “Sfărâmam ultimele hotare dintre terapeut și pacient. Și curând avea să fie imposibil de spus care era unul și care era celălalt.” (p. 308). Lucrurile încep să se lămurească, dar când credeam că știm ce s-a întâmplat, totul e dat peste cap.

Cartea în sine nu este numai despre crimă. Pe fundal ne vorbește despre relații, cum se nasc și cum mor acestea sub ochii noștrii rămași închiși. Este despre discutabilul drept de a intra în viața cuiva pentru “a-i deschide ochii” și despre compromisul “hai să ne prefacem că” adoptat ca măsură de siguranță. Este despre tăcere, ca mijloc de comunicare și de apărare, despre sacrificiu și despre circuitele complicate care ne dictează reacțiile.

Scopul terapiei nu este să corecteze trecutul, ci să-l facă pe pacient capabil să se confrunte cu propria istorie și să o jelească. ” Alice Miller (p. 265)

E o lectură binevenită!

4 gânduri despre „Pacienta tăcută”

  1. Interesante romanele psihologice, mai cu seama în aceasta epoca a competitiilor dintre inteligenta originala, naturala, mostenita, (respectiv dobândita prin cercetare, cautare si experiente personale) si cea artificiala construita initial pentru binele întregii populatii de pe Terra, însa care s-a dovedit pentru majoritatea, „ciuma” si molima mortala, iar pentru altii, putini, „muma”, în aparenta protectie vitala, (controlata sau pierduta de sub control…?) dezechilibrând si provocând aceasta pandemie mondiala, irationala, reala sau conspirationala, însa dovedindu-se extrem de…mortala .
    Un sfârsit de saptamâna cu liniste si pace deplina, drag Suflet frumos !

    Apreciat de 1 persoană

  2. Așa cum se spune adesea, viața bate filmul. Bine ar fi ca „inteligența artificială” (așa cum o numești) să fie redirecționată, dacă nu spre protecție, spre ficțiune. Ce thrillere am avea! Un weekend liniștit!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s