„Din genune spre minune. Confesiunile unei bolnave psihic” de Alexandra Tătaru

în momentele grele să ne imaginăm prezentul făcând parte deja din trecut”. (p. 215)

confesiunileAș putea spune că, la început, subtitlul m-a șocat, dar de fapt mi-a produs genul acela de stinghereală, de rezervă în a pătrunde în intimitatea cuiva, acolo unde nu pășește nimeni. Totuși e o confesiune, ceea ce mă duce cu gândul la o invitație, aceea de a fi martorul unei stări de care au nevoie deopotrivă și cel care face destăinuirea și cel care o citește. Inconștient, cititorul este și el parte a procesului de eliberare.

De la primele pagini, textul m-a dus cu gândul la o carte pe care am împrumutat-o de la bibliotecă cu fooooarte mulți ani în urmă (nu mi-amintesc nici titlul, nici autorul) și pe care am căutat-o de atunci într-una. Fără rezultat. Era o poveste oarecum idilică, dar presărată cu scene și reacții inexplicabile. Abia la final am aflat că întreaga intrigă nu fusese decât rodul imaginației unei femei care-și recompusese astfel viața trăită într-un spital de boli nervoase. Aici însă nu e vorba despre o plăsmuire, ci mărturia trecerii prin iadul propriei noastre minți.

Conștientă de impactul pe care-l poate avea, autoarea Alexandra Tătaru ne sfătuiește să începem cu ultimul capitol, acolo unde se risipește negura. Ca să fiu sinceră, cam asta fac cu fiecare carte. Nu am răbdare să aflu finalul… la final, așa că îl citesc dinainte.

Alexandra ne mărturisește: “am cunoscut la fel ca dumneavoastră nimicul, zădărnicia și vidul, dar, cu toate astea, am decis să le las în urmă și să caut lumina.”(p. 16) Aveam să realizez că nimic din sensul pe care l-aș fi dat acestor termeni, nu ar putea cuprinde adevărata dimensiune a experimentării lor, atunci “când ești una cu roua trandafirilor”.

Teoria conform căreia suntem consecința copilăriei noastre este și aici confirmată. Cred că purtăm cu noi copilul care am fost și retrăim ca adulți stările pe care nu le-am înțeles sau pe care încă nu le-am depășit. Autoarea ne descrie cum, de-a lungul copilăriei și mai ales în adolescență, intoleranța la frustrare a condus spre tendința de automutilare. Mai apoi, refuzurile și replicile răutăcioase au fost percepute ca fiind îndreptățite, ceea ce a condus spre scăderea stimei de sine și spre dezvoltarea unui comportament abuziv: “Aveam o psihologie de om învins și mă purtam ca atare” (p.34). A urmat o perioadă în care pasiunile obsesive începuseră să devină indicii ale unei posibile dereglări psihice, ignorate însă constant. Depresia s-a strecurat cu perfidie în mintea tinerei care a căzut pradă, la numai 25 de ani, unei cumplite tulburări psihice. O tânără educată, cu evidente pasiuni intelectuale, a fost redusă la stadiul de pacient legat de pat. Singurul semn că încă prețuia viața era gestul, extrem de feminin, de a-și parfuma încheietura brăzdată a mâinii. A realizat că nu ignorarea e soluția, ci pătrunderea în esența disfuncționalității cu care se confrunta și în convertirea pornirilor suicidare într-o activitate creativă.

A învățat să trăiască cu stigmatizarea socială, să-și gestioneze tulburarea bipolară, să-și tempereze momentele de exaltare și să acționeze de la primele semne ale psihozei. Și-a impus să nu cedeze tentației creativității maniacale și s-a concentrat pe respectarea unui program care-i asigura confort psihic. Și l-a redescoperit pe Dumnezeu. “de m-ai fi întrebat acum vreo 30 de ani unde mă simt cel mai bine aș fi răspuns: în brațele mamei; dacă mi-ai fi pus aceeași întrebare acum vreo 10 ani, aș fi răspuns: în brațele iubitului; iar dacă m-ai întreba același lucru azi aș răspunde: la pieptul lui Hristos.”(p.99)

A avut câteva joburi care i-au accentuat, de cele mai multe ori, anxietatea. Și-a alimentat nevoia de studiu participând la cursuri bazate pe autocunoaștere. Adevărata bucurie însă a găsit-o lucrând, ca voluntar, cu copiii. Și-a combinat cunoștințele cu imaginația și creativitatea și a descoperit un mod nou de interacțiune. Lumea celor mici și reacțiile lor i-au adus infinită mulțumire sufletească și au contribuit la creșterea încrederii în sine, la dezvoltarea sentimentului de a fi utilă, de care cu toții avem atâta nevoie.

Cine nu s-a confruntat vreodată cu inexplicabile coincidențe, care, la început, ne surprind sau chiar ne amuză, dar care apoi încep să ne sperie? Aflu că acestea sunt, de fapt, sincronicități, adică atunci când “un gând este urmat de apariția concretă a obiectului acelui gând”. Îmi plac textele care-mi răspund unor întrebări la care nici măcar nu m-am gândit.

Ne vorbește apoi despre adicțiile ei: cărți, dulciuri, călătorii! (Niciuna dintre acestea nu-mi sunt străine!). Nu încearcă să se disculpe sau să se justifice, ci ne prezintă aspectele prin prisma propriei experiențe :“dependența reflectă o stimă de sine scăzută din care încerc să scap prin însuși obiectul adicției. Sentimentele de vinovăție, rușină, jenă, devalorizare, umilință, neputință, toate poartă amprenta adicției.” (p. 196). A învățat să lupte cu dependențele prin observare, introspecție și documentare, analizând factorii declanșatori, implicațiile emoționale și consecințele asupra ei și a celor apropiați. Ne oferă câteva instrumente, pe cât de simple, pe atât de utile pentru regăsirea liniștii interioare. Prin împărtășirea experiențelor ne ajută să înțelegem cum ne putem proteja de comportamentele toxice de care, inevitabil, avem parte și cum ne putem gestiona frica, furia sau tristețea.

M-a impresionat peste măsura efortul ei de a se păstra mereu conectată la ceea ce numește “normalul”, dar și felul în care și-a valorizat “diferitul”. Personal, cred că avem cu toții în noi acel special care ne face să părem diferiți în ochii celorlați. Avem cu toții reacții neașteptate sau ciudățenii pe care ceilalți le acceptă cu greu. De aceea încerc să-mi imaginez cât de greu e să fii “altfel” și să-ți dorești să te conformezi unor standarde, luptând deopotrivă cu pornirile tale și cu mentalitatea celor din jur.

Lectura este foarte plăcută, totul vine de la sine. Autoarea nu exagerează și nici nu minimalizează stările descrise. Tonul este calm, onest și încrezător că textul poate avea un “rol preventiv pentru cititorii cu astfel de predispoziții, și că ei vor acționa înainte ca lucrurile să scape de sub control” (p.47) . Trebuie să mărturisesc că, în ceea ce mă privește, cartea și-a atins scopul. M-am regăsit pe alocuri.

Recomand!

14 gânduri despre „„Din genune spre minune. Confesiunile unei bolnave psihic” de Alexandra Tătaru”

  1. In fiecare carte se găsește o parte din sufletul celui care a scris-o, de aceea ne regăsim mai mereu în cărțile pe care le citim. Constatăm dacă mai era nevoie, că suntem oameni normali.🙂 Frumoasă recenzie!

    Apreciat de 3 persoane

  2. Nici o femeie sau barbat, nascuti vreodata pe Terra, descendenti si mostenitori ai caracterelor lui „Adam & Eva”, nu vor putea deveni Oameni autentici, vii, nemuritori, fara (re)nasterea din nou din Dumnezeu, prin Noul Legamânt de credinta în Cuvântul Sau, întrupat în Fiul omului Hristosul Sau… 🙂

    O duminica sublima, cu multa pace, caldura si Lumina Divina, drag Suflet frumos !

    Apreciat de 2 persoane

  3. Gânduri care s-au materializat după citirea genunii minunate.

    Așa zisa lumina este privința unui tunel îngust, care duce în spatele luminii.
    Și unde nimicul este noncauzalitatea oricărei stadiu încă în devenire,
    deci nesfârșit de creativ, lumina transmisă este predeterminată și lineară și nu
    are altă cale decât propria limitare.
    Aici Dumnezeul semitic importat și inventat înlocuiește personalitatea
    cucerită cu un placebo virtual, care redă estimarea unui simțământ,
    de-a fi un organism special și menit, să-și ofere sufletul sau energia
    vitală în gaura neagră a unei entități dornice de suflete cucerite
    și de credința oarbă, lipsită de posibilitatea de-a fi însuși creatoare
    după pilda zeilor sau a universului însușit.
    Multe secte a pe/trecut Hristos unde a învățat să pescuiască oameni nesiguri
    de sine fără a avea din sâmbure îndemnul ceresc, iar imperiul ostil Roman
    a fost surpat din propriul mijloc, fiind planul adepților lui, eliberându-și astfel
    poporul ocupat de imperiu. „Din genune spre minune. Confesiunile unei bolnave psihic” de Alexandra Tătaru”

    Oriunde dai de aceași mărturisire a celor care se cred prin credință
    evoluați, dar aparțin unei statici pe din afară preluate,
    fără un bob de evoluție nedeterminată, precum natura universală
    întrece prin alcătuiri noncauzale limita posibilităților și
    ajunge nelimitată în expresia soluțiilor avizate.
    A supraviețuii necredincioșii aruncați în iadul privirilor lor trufașe,
    eliberate de propriile păcate, chiar dacă cei fără dependențe
    doar nu cred în aceeași proveniență nemiloasă, ei vor fi cei sortiți urii veșnice.
    Oriunde se impune un standard, iscă să decadă într-o decadență extremă de suprimare
    pentru a-și salva formula postulată într-un sistem închis către schimbările necesare
    premergătoare unui progres încontinuu,
    care nu depinde de raportul de dependență ideologică a unei credințe
    încrezute sau a faimei politice sau sociale, recoltate din favorizarea privilegiată
    a intereselor formate pe parcursul obligatoriu a controlării minților prescrise.

    Oriunde se solicită acest Zeu importat, nevoit de ajutorul oamenilor pentru
    a-și împrăștia sămânța asupra pământului subjugat, supuneara naturii
    sfârșește în agresivitatea unui țarc prea strâmt, unde până și găinile ajung fiare
    și viralitatea bolnavă v-a termina înmulțirea sedusă în numele înlocuirii celorlalte
    conviețuiri aternative prin incestul inundării biologice.
    Scopul sfânt fiind clar, de-ași înălța proprii cloni peste orice diversitate pentru
    un paradis monoteistic, asfințit de proprii sfinți preluați din aceeași turmă teribilă.
    Rezultatul acestui deșert uniform reduce orice făptură, plantă sau minte la un program
    predeterminat de cei, care decid în numele Zeului respectiv, care justifică supremația
    ereditară, precum niște paraziți troiani astupă plantele autohtone, cu cultura lor înrădăcinată,
    în locul unei monoculturi preluate, fie din credință sau din poftă calculată.
    Lumina astfel focusată nu alege între așa zișii aleși de singuri și cei nedeterminați, dar pedepsiți
    să se supună privințelor orbite de aparențe poruncite.

    Astfel acest Dumnezeu fals are nevoie de truppe, de luptători, de preoți
    denunțători, de supraveghere, de avuții globale, de pământ, de bani gheață,
    de baze de sprijin și de alaiuri, care vor intimida prin presiune socială
    și prin numärul agresiv de adepți, infiltrați în toate posturile conducătoare
    și de influență politică.
    Doar und demon sau o fiară supranaturală, născocită de cei bolnavi mintali,
    și de așa ziși profeți care în mare parte au avut atacuri epileptice în staduiul „viziunilor“
    suferite-n neștire, în stare de orice pentru a tâlhari putere pământească, va simte și nevoia
    de-a infiltra mintea copiilor din vârstă fragedă, unde un Hristos a avut dreptul
    liber și matur, să se decidă la vârsta de 35 de ani pentru propria convingere.
    Pot contiuna cu nesfârșite dovezi dar nimic nu va aduce mediocritatea supusă
    să-și ridice capul plecat, pe care sabia încovoiată n-o taie.

    Controlul notoriu, justificat până la orânduirea oricărei forme într-o stare standardizată,
    considerată ideală, reduce viața la o jertfă divină. Unde nici o divinitate adevărată trăiește
    din asemenea preluări consumate, demascandu-le proveniența și dependența terestră.

    Imaginația furată oglindește doar reflectarea influenței preluate și tot ce se retrage
    în acest orificiu uterin a provenienței sale, își trădează originea
    din care s-a dezvoltat, orbecăind într-o devoluție înapoiată
    inpotriva dezvoltării sale ancestrale, pornită să se dezlipească din aceeași sursă demult
    depășită, care și-a deschis sursele în loc de-a acumula înapoi adunăturile decăzute.

    Controlul într-un unives colidat de coincidențe pure, pentru a-și mări într-una
    descompunerea fostelor compuneri – este cu adevărat creator.
    Creatorul vostru controlat sfârșește următor, ca un animator predeterminat.
    Și tot ce reflectă doar aceeași privința și credință de legământ legat de-un
    format întrupat, nu se renaște din nou coincident
    ca un bibelou identic turnat.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Minunată recenzia, o carte ce te intrigă, dar curiozitatea te face să devorezi capitol după capitol, până la final.
    Alexandra e un înger ce și-a ascuns aripile și a fost nevoită să învețe să trăiască printre oameni, m-am regăsit printre unele rânduri. Felicitări amândurora!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s