Aristocrații subtile

„Destinul …. imortalitate literară”
imaginary coffee

Well, well, well! Dan Simmons, Henry James (realul) și irealul Sherlock Holmes, un full de ași (sau de cupe!) pentru începutul acestui an. Chiar pe prima copertă a romanului „A cincea cupă„, sub numele autorului, scrie SUSPANS. Fără îndoială, dacă cel care se ocupă de atmosferă este scriitorul Dan Simmons, creatorul misteriosului Drood (Drood), există ceea ce se poate numi suspans. Suspans mareeic, aș zice, pentru că autorul ne apropie și ne depărtează de subiect, introduce capitole fără legătură directă cu acțiunea… iar suspansul rămâne, desigur, suspendat până la următorul touch al subiectului.

Nu aș putea spune că am citit cartea pe nerăsuflate (are totuși 730 de pagini!). Mulțimea informațiilor și a personajelor reale amintite devine la un moment dat copleșitoare, ai senzația de prea mult.
Pentru mine, Dan Simmons este însă sinonim cu documentarea detaliată și precisă, astfel încât ajunge să proiecteze cu acuratețe imagini ale epocilor trecute (atât de dragi mie). Strategia lui Simmons este de a îmbina adevărul cu ficțiunea, într-un șnur elaborat, dar aproape lipsit de noimă odată desfăcut. Improvizează cu grație mai ales pe lucrurile mai puțin cunoscute sau greu de demonstrat.
De această dată, Simmons ne invită la o călătorie în timp, în primăvara anului 1893, să fim părtași la încercarea scriitorului Henry James de a-și lua viața. La acea vreme, James avea 50 de ani și nu se confruntase cu cele mai mari deznădejdi ale sale, de aceea Simmons (care îi provoacă fictiv depresia) nu prea poate să și-o explice, decât ca pe o criză a bărbatului de cincizeci de ani, „punct de cotitură care a dărâmat oameni mai puternici decât mult prea sensibilul Henry James” (p. 11). Planul lui James era acela de a se arunca în Sena fără să lase niciun bilet de adio. Însă, tocmai în momentul în care James hotărește să se arunce „în apele negre și în uitare” (p.17) apare nimeni altul decât Sherlock Holmes (!), pe care acesta îl recunoaște imediat (explicabil, având în vedere că se cunoscuseră în urmă cu patru ani, la o petrecere la care fusese prezent însuși Sir Arthur Conan Doyle).
Acum însă, Sherlock Holmes se afla pe malul Senei pentru a-și lua și el viața (sumbră coincidență), pe care se pare că nu și-o pierduse pe 24 aprilie 1891, la Cascada Reichenbach, așa cum credea toată lumea. Se arată uimit că a fost recunoscut, mai ales că  umbla deghizat într-un explorator norvegian, Jan Sigerson.  Îi dezvăluie noului său prieten motivul pentru care dorea să-și încheie viața: „am descoperit că nu sunt o persoană adevărată, […] că sunt doar o creație literară. Zămislită din cerneala unui oarecare scriitoraș. Un simplu personaj fictiv. „(p. 29)
Recapitulez: Depresivul James îl întâlnește pe Sherlock, care nu ar trebui să fie decât un detectiv creat de Conan Doyle; Sherlock se află în pragul sinuciderii deoarece aflase că e un personaj fictiv, iar James îl crede nebun pe Sherlock din cauza dubiilor sale existențialiste.  Emoji În zilele noastre dilema s-ar rezolva cu o ciupitură!
La un moment dat, însuși Henry James începe să se întrebe dacă nu cumva acest „explorator” cu mintea rătăcită nu era decât un bărbat oarecare deghizat în Sherlock Holmes… în personajul imaginar Sherlock Holmes, din povestirile tipărite de doctorul Watson în The Strand… Se anunță o lectură încurcată!

Motivul apariției lui Holmes în viața lui James se dovedește a fi altul: în urmă cu doi ani îi promisese lui Edward Hooper (care murise între timp) să elucideze misterul morții surorii lui, Marian Hooper Adams (Clover), despre care toată lumea știa că s-a sinucis. Femeia se pare că făcea parte din cercul lui James de cunoștințe și chiar îi inspirase acestuia o nuvelă și romanul Portretul unei doamne. Holmes aflase că ea era membră a unei grupări private, Clubul celor „Cinci cupe” din care mai făceau parte soțul ei, Clarence King (al cărui secret îl află în ziua următoare) și soții John și Clara Hay. Așadar, Holmes îi propune lui James să meargă împreună în America pentru a începe investigația morții femeii. Edward Hooper îi arătase un cartonaș pe care-l primeau toți membrii clubului în fiecare an, în ziua morții lui Clover, bilețel pe care scria: „A fost asasinată.”
Până aici, autorul se axează exclusiv pe construirea subiectului. Însă după ce-și poartă personajele în America și sub diferite pretexte, Simmons ne predă o lecție demnă de un seminar despre istoria Washigtonului, a New York-ului și a „orașului alb” de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea.  Și nu se oprește aici. Îl plasează pe Sherlock într-o mahala prăpădită unde, într-una dintre casele nelocuite se schimbă de costumul lui de explorator într-o ținută tipică unui muncitor american. Autorul se folosește de noua deghizare pentru a reconstitui „adevărata” biografie a lui Sherlock Holmes, una mai apropiată de această vestimenție sărăcăcioasă, decât de aristocrația afișată. Ei bine, Holmes, îmbrăcat în zdrențe a plecat în căutarea celor despre care știa că-i puteau face rost de morfină și de „eroicul” produs farmaceutic al doctorului Bayer. Se pare că Simmons are o adevărată plăcere să descrie sordidul în care trăiesc traficanții, așa cum a făcut-o și în Drood. Odată atins obiectivul și după o confruntare sângeroasă cu traficanții, Holmes redevine exploratorul Jan Sigerson.
Sunt găzduiți în casa soților Hay unde fusese invitat și Clarence King, un mare și adevărat explorator. Nu mică i-a fost mirarea lui James (care credea că Holmes va fi demascat) să constate că celebrul Clarence King era entuziasmat să-l întâlnească pe cel despre care știa că „a înfruntat munții adevărați”, pe faimosul nostru Jan Sigerson. Provocarea cea mare însă, după cum credea James, era întâlnirea lui Holmes, care se dădea explorator norvegian, cu un emisar chiar norvegian. James era convis că diplomatul își va da seama de la primul cuvânt că Jan Sigerson e un impostor. Însă discursul lui Holmes l-a lăsat cu gura căscată : „pur și simplu refuza să creadă că o asemenea fluență putea fi câștigată în câteva ore de studiu.”(p. 196) Bietul scriitor era total bulversat: ” Atunci pe cine am cunoscut eu acum patru ani” (p. 198). Până la urmă Holmes mărturisește că a fost o farsă pusă la cale împreună cu regele norvegian.
A doua zi, Holmes i-a invitat pe toți la o discuție în biroul domnului Hay. Spre surprinderea tuturor, acesta a apărut total schimbat și s-a prezentat cu numele lui real, Sherlock Holmes, detectiv particular. Totodată le-a spus și motivul pentru care se afla în America. Cu toată neîncrederea afișată la început, cei prezenți au fost captivați de povestea lui Holmes, care desigur includea conspirații, asasinate și implicații la nivel înalt.
Henry James, odată eliberat de starea care-l împinsese la sinucidere, își făcuse un scop în a se „smulge cât mai repede din pânza aceasta de minciuni și deghizări și identități false în care îl vârâse individul care își spunea Sherlock Holmes.” (p. 253). Pe de altă parte, Holmes a aflat că mașina la care se redactaseră cartonașele „A fost asasinată” îi aparținea lui Samuel Clemens, numele real al lui Mark Twain, ocazie cu care ne bucurăm puțin de efervescența marelui creator al lui Tom Sawyer. Tot el, legându-se de „Principiile de psihologie” a fratelui lui Henry James, încearcă să lămurească impasul existențialist al detectivului Sherlock Holmes:
Eul material din noi acționează; Eul spiritual cântărește aceste acțiuni când noi ne tot repetăm că suntem oameni cumsecade. Și, cu timpul, eul spiritual se transformă în Eul empiric – acela pe care îl văd și ajung să-l cunoască cei din jur, acela pe care îl va cunoaște întreaga lume.” (p. 310)
În casa lui Adams, soțul lui Clover, celebrul nostru detectiv a găsit o fotografia a prietenei lui Clover, Rebeca Lorne, pe care Holmes a mai întâlnit-o, dar cu numele Irene Adler și o poză cu vărul Rebeccăi, Clifton Richards, pe care Holmes îl știa ca fiind Lucan Adler (mamă și fiu). Aceste două personaje joacă un rol de neimaginat în viața detectivului, însă tot ce răzbește din tonul lui Holmes e dorința de a-l întâlni pe Lucan Adler înainte de a fi ucis.
Sherlock Holmes, cu siguranță în acest roman își depășește condiția consacrată de Conan Doyle și pare să-și ia mitul mult prea în serios. Oricum, aproape ne rătăcim într-o conspirație care-l vizează pe președintele american și în care Sherlock e, desigur, the good guy. Oricum nimeni nu pare să fie preocupat că acesta e doar un personaj imaginar. (Bine, unii și astăzi mai cred că el a existat și că a locuit pe Baker Street.)
Imediat după sosire, Henry Adams, soțul victimei Clover, a participat la dineul oferit de familia Hay, ocazie cu care asistăm la o discuție, pe cât de aprinsă, pe atât de spumoasă între Henry James și tânărul Theodor Roosevelt. Desigur că pentru a înțelege cercurile în care se învârteau aceștia ar trebui să știm nițel mai multă istorie a Americii, asta pentru a fi scutiți să ne tot întrerupem lectura pentru a căuta date despre personalitățile și evenimentele prezentate.  „Fiecare societate ale aristocrațiile ei subtile” (p. 65)
Henry James, pentru care „vârsta aceea rotundă și odioasă de cincizeci de ani se apropia în viteză de el ca un tren de marfă în noapte (la fel de insensibil, la fel de terifiant, la fel de ineluctabil), ar fi dat orice să rămână la patruzeci și nouă întreaga viață.”(484).  Dar chiar cu o săptămână înainte de ziua lui, l-a văzut întâmplător pe stradă pe profesorul Moriarty pe care s-a decis să-l urmărescă și nu mică i-a fost mirarea când a descoperit că acesta conspira cu grupuri de anarhiști socialiști să-l asasineze pe președintele Statelor Unite și pe mulți alți politicieni. Lucrurile se precipită, apar secrete ascunse în spatele altor secrete dinăuntrul altor secrete și abia dacă autorul mai amintește de intriga inițială. Deznodământul ni se relevă aproape accidental, ca și cum autorul e prea ocupat cu complotul anarhist și se hotărăște, într-un final, să lămurească și „suspansul” nostru, deși „nu existau finaluri, așa cum nu existau nici chemări la rampă”.
Dan Simmons are în acest roman o abordare specială, el întrerupe narațiune și ni se adresează direct, face clarificări ca și cum nu este altceva decât un cronicar, un biograf care consemnează în timp real faptele. Dă impresia că nu este întotdeauna prezent la locul întâmplării, dar că încearcă să reconstituie sau să presupună ce s-a întâmplat între timp. Mai mult, povestitorul alcătuiește un fel de dialog polifonic, poziționându-se când în pielea unui personaj, când a altuia.
Cartea are și un epilog în care autorul ne oferă o perspectivă, deși tot el ne mărturisește: „atâta timp cât viața nu ne oferă epiloguri, atunci de ce ar face-o arta sau literatura?”

4 gânduri despre „Aristocrații subtile”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s