Hoțul de cărți

„Când moartea spune o poveste, chiar trebuie să o asculți.”

Cartea lunii ianuarie propusă la unul dintre clubul de lectură la care particip a fost “Hoțul de cărți” de Markus Zusak. Aș zice că a fost o alegere potrivită, mai ales că pe 27  ianuarie s-au împlinit 73 de ani de la eliberarea lagărelor de concentrare naziste, iar cartea atinge oarecum și acest subiect.

La prima vedere: 571 de pagini, o copertă frumoasă și câteva cuvinte mobilizatoare chiar sub titlu: “Curaj mai presus de cuvinte”. Curaj, asta îți trebuie să treci de primele pagini, după ce îți dai seama că cea care ți se adresează direct este însăși Moartea. Cartea mi-a provocat mult gri, nu știu de ce. Am avut senzația că urmăresc o peliculă alb-negru, în care viața este lipsită de culoare, în schimb moartea are toate culorile. Și răceală mi-a inspirat cartea. Deși acțiunea se petrece pe parcursul mai multor ani și desigur a traversat toate anotimpurile, am avut în permanență senzația înfrigurării.

De asemenea, cartea mi-a lămurit o mare întrebare: cum era viața de zi cu zi a oamenilor de rând din Germania nazistă, în timpul războiului? Nu am citit nimic până acum în care să se vorbească concret despre germanii din perioada războiului, despre cei care nu aveau nimic de-a face cu nazismul. Pentru ei, teroarea a început mai devreme decât pentru ceilalți, încă din 1933, odată cu primele persecuții, cu restricțiile de toate felurile, cu pierderea rudelor, a vecinilor sau a prietenilor evrei.

Acțiunea romanului începe în 1939, în Germania nazistă. Moarte și ciocolată – o primă asociere ciudată. Mai surprinzător însă e faptul că povestitoarea este chiar Moartea, care ne spune că este bântuită de o întrebare: “Ce culoare va avea totul când voi veni după voi?” Și ne mărturisește că îi place cerul ciocolatiu. Creepy! Personal, cred că mai potrivită decât varianta românească (moartea) este cea în limba engleză (death), substantivul masculin pare mai aproape de spiritul în care e ea descrisă. Nu pot să nu remarc că, pe lângă sentimente, moartea are și umor: “Numai gura e de mine… Nu sunt violentă. Nu sunt răzbunătoare. Sunt doar un rezultat.” De altfel, pe parcursul cărții, moartea este “tipul bun”, ea ne apare ca fiind cea care este alături de suflete la sfârșitul vieții, le scurtează durerea celor aflați în agonie, empatizează cu cei pe care îi ajută “să treacă dincolo.”

Totul începe cu momentul în care o femeie se afla în tren cu fetița ei de 9 ani, Liesel, și băiatul de 6 ani. Cei doi copii urmau să fie  duși la o familie adoptivă, dar băiatul moare în timpul călătoriei. Au coborât într-un oraș oarecare, unde a fost îngropat copilul. Unui gropar i-a căzut o micuță carte neagră cu litere argintii  în zăpadă, iar fata a zărit-o și a luat-o. “Manualul groparului” era un ghid în 12 pași pentru succesul în meseria de gropar.

Cele două își continuă drumul până la periferia Munchen-ului, în orașul Molchig, unde fetița este dată spre adopție unei familii germane. Familia adoptivă, Huberman, locuia pe strada Himmel (Rai), o stradă care va fi martora evenimentelor care se vor desfășura în următorii cinci ani.

În casa familiei Huberman fetița s-a apropiat la început mai mult de tată, pentru că mama, Rosa, era foarte autoritară. Deși se manifesta mai zgomotos, Rosa ținea la fetiță. Față de soțul ei care cânta la acordeon și era jovial, ea era o fire practică, nu-și manifesta prea des sentimentele și câștiga din călcatul și spălatul rufelor celor mai bogați. Despre Hans, fetița credea că era un om valoros, iar ochii lui îi păreau făcuți din blândețe și argint topit. În nopțile pline coșmaruri, bărbatul venea și o veghea și nu pleca până nu se liniștea. De altfel, cartea nu prezintă aparențe și nici clișee. Personajele sunt definite de faptele lor, desigur influențate de contextul în care se aflau.

Fetița a mers la școală într-o o grupă de vârstă mai mică pentru că nu știa să scrie și să citească. Singura carte din casă era cea adusă de ea, Manualul groparului, cea care s-a transformat într- un fel de abecedar pe care-l citea în fiecare noapte cu tatăl ei.

Rudy Steiner i-a devenit cel mai bun prieten. Rudy era înfocat susținător al atletului american de culoare Jesse Owens și toți îl considerau puțin nebun după ce își vopsise fața cu cărbuni și alergase pe terenul de atletism. Naratorul încearcă și o scurtă descriere a celor care locuiesc pe strada Himmel: o vecină care, dintr-un motiv uitat, scuipa zilnic ușa mamei Rosa; o proprietară de prăvălie susținătoare a lui Hitler; tatăl lui Rudy –  un croitor bonom; Pfiffikus – un bătrân căruia îi plăcea să fluiere și să fredoneze Marșul lui Radetzky.

Pe 20 aprilie 1940, de ziua Fuhrerului, Liesel a salvat din foc cea de-a doua carte: “Ridicarea din umeri”. Avea impresia că soția primarului văzuse gestul ei și îi era teamă când se ducea să îi ia și să-i ducă rufele spălate de mama ei. După câteva întâlniri însă, nevasta primarului, Ilsa Hermann, a invitat-o în casă și a dus-o într-o cameră plină cu cărți. De atunci, soția primarului o lăsa să citească câteva minute. A descoperit că era o femeie plină de amărăciune care-și pierduse fiul în război, în 1918.  Când a anunțat-o pe Liesel că va renunța la serviciile mamei ei, fetița a avut o ieșire nervoasă, apoi s-a strecurat de câteva ori în casa primarului și a furat cărți.

După un timp,  pe strada Himmel, în casa lui Liesel apare Max Vandenburg, un evreu german fugar, fiul unui fost camarad de război al lui Hans. Gestul de a-l primi pe evreul acela în casă într-un moment atât de periculos, în locul de naștere al nazismului, a făcut-o pe Liesel să se întrebe pentru prima dată cine erau acești oameni cu adevărat. Familia a trăit timp de doi ani într-o  permanentă alertă, încercând să își continue viața ca până atunci pentru a nu da de bănuit.

Între Liesel și Max s-a legat o prietenie. Bărbatul a trecut prin momente grele: a fost la un pas să moară, pivnița a fost inspectată de un ofițer german, locul era neîncălzit și timp de 22 de luni nu a văzut lumina zilei.

La un moment dat, prin oraș a trecut un convoi de evrei în drum spre Dachau. Tatăl lui Liesel, fără să se gândească la consecințe, i-a dat unui deținut o bucată de pâine. Și el și deținutul au fost biciuiți, iar el a fost etichetat ca fiind „iubitor de evrei”. De teamă că vor veni să-l aresteze, Hans a decis să-l mute pe Max. Nu l-a mai văzut de atunci, dar Liesel l-a zărit într-un grup de evrei veniți din lagărul de la Dachau. Pedeapsa pentru Hans a venit sub forma unei scrisori prin care era anunțat că urmează să fie încorporat și trimis pe front.

Ultimul capitol începe cu un raid aerian neanunțat, un raid care distruge întreaga stradă Himmel. Pe parcursul cărții, naratoarea, Moartea, face referiri la evenimentele care urmează așa că ești oarecum pregătit pentru finalul povestirii, numai că autorul lasă lucrurile să continue într-o nouă direcție.

 “O oportunitate duce la alta, așa cum riscul duce la mai mult risc, viața la mai multă viață și moartea la mai multă moarte.”