„Prima dragoste, pentru totdeauna…” de Ioan Marius Marian

Privind în interiorul tău, te vezi tot pe tine. Dacă ai adunat ceva acolo, în suflet, ar trebui să vezi oglinda celor din jur, a celor care au reprezentat ceva pentru tine.” (p.284)

prima dragoste, pentru totdeauna

Astăzi am trecut pe strada Cerna. M-a cuprins un sentiment straniu, atemporal… ca și cum tocmai întorceam pagina și reciteam pasajul de ieri. Castanii, clădirile – actori în piesa altor vremuri – așteptau netulburați. Numai eu păream un intrus în acest decor. Un intrus sentimental și cu gânduri pașnice!

Mi se întâmplă adesea să mă implic emoțional în lecturi și dacă, printr-un noroc, ajung să văd locurile despre care citesc sau să întâlnesc oamenii – personaje din cărți – am sentimentul că devin parte, martorul anonim al evenimentului descris … că am fost acolo. Aici, pe această străduță liniștită, cu clădiri construite după o arhitectură specifică unei epoci și dominată de castanii bătrâni, s-a întâmplat o copilărie. Prima dragoste, pentru totdeauna…” de Ioan Marius Marian, Râmnicu Vâlcea, Editura Silviana, 2011, este povestea acestei copilării.

Privind apusul la Vancouver, Lulu Marian își imaginează răsăritul în cealaltă parte a lumii, în orășelul  de care îl leagă oameni, momente, amintiri prețioase. Undeva, în spatele cuvintelor, se simte atingerea caldă a nostalgiei, dar tentația căderii cititorului în melancolie este imediat zădărnicită de zarva micuților care mișună încă de la primele pagini, ca niște particule luminoase și zgomotoase, ocupând orice colțișor real sau imaginat de pe „strada copilăriei”.

Acum, când glasurile de copii au dispărut și nicio minge nu se mai aude izbindu-se de caldarâm, când copilăria noastră, cea de atunci, nu mai seamănă deloc cu cea de acum, când jocurile știute de toți sunt uitate… găsesc printre paginile cărții stop-cadre din alte vremuri și mă las purtată ca de propriile amintiri. Regăsesc în carte și copilăria mea… diferită desigur, dar în esență aceeași.

Suflul cald al inocenței mă atinge cu fiecare nouă aventură descrisă în carte. Autorul a reușit nu numai să povestească întâmplările, ci și să mă aducă înapoi în timp, să mă facă părtașă, să trăiesc alături de băiețelul năzdrăvan, curios și neobosit o frântură din anii mei cei mai frumoși. Toată această încărcătură sentimentală, înduioșătoare pe alocuri, este completată de un umor desăvârșit. Un umor pe cât de simplu și de firesc, pe atât de inteligent.

Tonul este păstrat și atunci când autorul ne vorbește despre lucrurile serioase petrecute în familia lui: „Aceasta este casa mea din Chișinău” , își începe bunica povestea despre viața ei fabuloasă de după căsătoria cu un demn urmaș din neamul Șoimăreștilor, pe vremea când Basarabia făcea parte din România. Lulu și fratele lui mai mare ascultă tăcuți despre coșmarul refugiului din 1940, trăit de bunicii, mama și unchii lor și de toți românii de peste Prut… apoi, despre cel de-al doilea refugiu, în 1944, când familia lor a plecat din nou și definitiv „în pribegie”, pentru a fugi din calea ocupanților ruși…

Îmi amintesc că aveam o pisică, pe care o iubeam foarte mult. În ziua refugiului, în drum spre gară, am ascuns pisica sub palton, dar tata, observând-o, m-a trimis înapoi, s-o duc acasă. Plângând, am alergat spre casă și acolo, am așezat-o pe divan, lângă sobă. Nu am mai văzut-o niciodată. Nici pisica, nici casa. ” (p. 90). Câtă durere, câtă resemnare în aceste cuvinte rostite de fetița care, peste ani, va deveni mama povestitorului.  Familia a ajuns, după sfâșietoarea și nedreapta ruptură, în micuțul oraș înconjurat de dealuri, cu liniștea încă tulburată de război, de venirea rușilor…

Aș asculta poveștile astea la nesfârșit. În primii mei ani de serviciu, aveam o colegă, o doamnă pensionată de mulți ani, care venea câteva ore pe zi pentru a înlocui un coleg aflat în concediu. Îi plăcea să-și amintească despre tinerețea ei, iar eu abia așteptam să o aud povestind. Începea întotdeauna cu câte o întrebare, cum ar fi: „tu știi ce era pe locul în care e acum CEC-ul?” Nu-mi amintesc din vechiul oraș decât unde era „Ciufuliciul” și magazinul ”Bucuria copiilor”- magazinul de dulciuri, pentru că acolo poposeam pentru a fi convinsă să mă las pe mâna frizerului. Dar colega nu aștepta răspunsul meu. Începea să-mi spună despre casele și prăvăliile celebre, despre negustori și vechile familii din oraș, despre viața de dinainte și din timpul războiului… Ascultând toate astea, aproape uitam să respir. Am regăsit și în cartea „Prima dragoste, pentru totdeauna…” câteva dintre momentele povestite, iar asta a avut un efect extraordinar asupra mea.  

Autorul ne prezintă familia lui, de care este foarte mândru, întâmplări demult petrecute, pe care și le amintește cu mult drag și oameni de care îi e dor.  Aș spune că „Familie și destin” este capitolul meu preferat din carte, dar mi-e greu să aleg numai unul. E o lectură atât de plăcută, atât de sinceră…

Și cum spuneam, umorul nu lipsește… nu lipsește deloc. Așa că vom râde cu bucurie și cu duioșie aflând despre întâmplări banale uneori, dar amuzante prin felul în care sunt povestite și retrăind vremurile când totul părea nesfârșit de simplu. Printre acestea sunt strecurate, cu inteligență și fără a rupe ritmul, lucruri serioase despre viața de zi cu zi în comunism și despre evenimentele ”majore” din viața povestitorului nostru: anii de școală, primii fiori ai dragostei…

Am încheiat lectura cu sentimentul că cineva m-a lăsat să privesc, prin deschizătura unei uși, o lume curată și senină, copilăria.

Recomand!

 „Ceea ce am scris aici, am făcut-o cu speranța că veți înțelege…” p. 109

5 gânduri despre „„Prima dragoste, pentru totdeauna…” de Ioan Marius Marian”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: