„Ultima fotografie” de Bogdan Hrib

imaginary coffeePrintre sutele de cărți “sefiste” de la RomCon descopăr și un stand de cărți polițiste. Cumpăr (chiar de la autor) “Blestemul manuscrisului” de Bogdan Hrib și Răzvan Dolea, una dintre cărțile polițiste din seria Stelian Munteanu, la care mai adaug și o carte non-polițistă – „Ultima fotografie” – de același Bogdan Hrib. “Începe cu asta, finalul e trist. Vei plânge!”, îmi spune Bogdan Hrib. Nu știu ce să zic. Îmi plac dramele atâta timp cât nu sunt ale mele.

Cartea e un fel de jurnal în care personajul, sub pretextul unor substantive preferate sau detestate, construiește cele 50 de capitole în care povestește întâmplări petrecute de-a lungul vieții, printre care strecoară frânturi din călătoria în care se află. Fiecare capitol este de fapt o confesiune sau o amintire, iar toate la un loc par să fie un fel de trecere în revistă a celor 50 de ani pe care tocmai îi împlinește Alexandru Zaharia, personajul principal. Este fotograf, a cochetat cu jurnalismul și cu antreprenoriatul anilor ’90 și pare să fi împrumutat multe de la autor.

Cartea este scrisă la persoana I și are un limbaj firesc, lipsit de vulgaritate sau de prețiozitate. Alexandru Zaharia, deprimat și însingurat, hotărăște să pună tot ce are pentru a face o ultimă călătorie, o croazieră despre care chiar el spune: “… nu știu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…”. Tot ce știe e că vrea să se ascundă de lume și de tot ce a fost viața lui din ultimii ani. Tocmai această izolare nu o găsește pe navă: trăiește o mică idilă cu o tânără daneză, întâlnește o veche colegă de școală, Diana, o femeie care se luptă cu propriile ei angoase, vasul e atacat de pirați, se trezește cu un pistol în mână…

Este evident că personajul împrumută părți din biografia autorului, iar autorul își transferă amintirile personajului. Diana devine un partener de discuții, un fel de alter ego feminin, iar mărturisirile celor doi alternează, se completează. Autorul a simțit nevoia uni “celălalt” pentru împărtășirea vechilor trăiri. Deși după primele capitole îți dai seama că fiecare cuprinde reconstituirea unei amintiri, totuși când te apropii de final ești surprins.

Îi admir pe cei care pot reda cu atâta acuratețe detalii din trecut. Multe dintre ele fac parte și din trecutul meu și mi-a făcut mare plăcere să mi le amintesc. Autorul nu judecă  pe nimeni, manifestă simpatie și înțelegere, fără a face insinuări sau reproșuri. Nici pe el nu se acuză pentru alegerile făcute, dar nu e mulțumit cu viața lui. Decide să se oprească? Alege un nou început?

Câteodată mă prăbușesc în mine, printr-o implozie minunat conturată… și pare că rămân pe dinafară la fel, doar pentru că am o coajă subțire care separă ruinele dinăuntru de mediul înconjurător

Un gând despre „„Ultima fotografie” de Bogdan Hrib”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s